Istoric și epidemiologie ADHD
În limba română, această tulburare este adesea numită ADHD (abreviere din engleză – Attention deficit hyperactive disorder), dar o putem găsi în cărți sau articole sub abrevierea TDAH. În continuarea acestui articol, vom utiliza termenul ADHD.
În ciuda modificărilor aduse numelui său de-a lungul timpului, ADHD a avut de fapt o istorie lungă. La mijlocul secolului al XIX-lea, caracteristicile ADHD au fost descrise de Heinrich Hoffman, un medic german, și au fost reprezentate de 2 dintre personajele sale (Phil cel Agitat și Harry Cel care Privește în Aer) care au apărut în cartea sa pentru copii. În 1902, la o întâlnire a Colegiului Regal al Medicilor, George Still a descris o boală pe care a caracterizat-o ca fiind rezultată dintr-un defect de caracter moral. (ADHD Diagnosis and Treatment Guidelines: A Historical Perspective Mark L. Wolraich, MD,a Eugenia Chan, MD, MPH,b Tanya Froehlich, MD, MS).
ADHD a fost considerată o boală determinată de leziuni cerebrale, acestă idee fiind promovată în 1917 până în -1918, după epidemia mondială de gripă, când unii dintre copiii care se recuperau de encefalită au avut simptome de neliniște, inatenție, impulsivitate, excitabilitate ușoară și hiperactivitate. Pe măsură ce asocierea cu afectarea creierului a devenit mai puțin acceptată a fi cauza ADHD, numele a fost revizuit pentru a fi mai descriptiv din punct de vedere comportamental.
Datele meta-analitice sugerează o prevalență la nivel mondial a ADHD la copii și adolescenți între 5% (Polanczyk et al, 2007) și 7% (Thomas et al, 2015). Ambele meta-analize au constatat o eterogenitate ridicată între studii din cauza factorilor metodologici, cum ar fi diferite abordări de diagnosticare, surse de informații și dacă a fost luată în considerare deficitul în diverse activități (Polanczyk et al, 2014).
Etiologie ADHD
ADHD este o tulburare cu etiologii multiple. Combinațiile de factori genetici (dovezile din studiile de familie, gemeni și adopții au sugerat cu tărie că ADHD este o tulburare foarte ereditară, poligenică. Gena sau genele ADHD este o tulburare cu etiologii multiple. Combinațiile de factori genetici (dovezile din studiile de familie, gemeni și adopții au sugerat cu tărie că ADHD este o tulburare foarte ereditară, poligenică. Gena sau genele specifice nu au fost încă identificate în totalitate), neurologici (complicații în timpul sarcinii sau la naștere, leziunile cerebrale hipoxi-anoxice, epilepsie și leziunile cerebrale traumatice) și de mediu (expunerea la toxine de mediu – în special plumb, pesticide organofosfatice și bifenili policlorurați) contribuie la patogeneză și la fenotipul său eterogen.
Diagnostic
Criteriile de diagnostic și denumirea patologiei au evoluat pe parcursul timpului, în prezent DSM-5 (Manualul de diagnostic şi clasificarea statistică a tulburărilor mintale) și ICD 10 (Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament) stabilesc elementul esențial al tulburării cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) fiind modelul persistent de lipsă de atenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate care afectează funcționarea sau dezvoltarea. (DSM-5) ICD-10 susține că trăsăturile cardinale ale acestei patologii sunt afectarea atenției și hiperactivitatea, ambele fiind necesare pentru diagnostic și trebuie evidențiate în mai multe situații și nu doar în una singură (de exemplu acasă, la școală, în spital, la spațiul de joacă).
ADHD rămâne dificil de diagnosticat, deoarece nu există biomarkeri specifici, iar simptomele întâlnite se pot suprapune și peste alte patologii, amploarea diagnosticului diferențial este mare și comorbiditățile sunt adesea prezente.
Stabilirea unui diagnostic de ADHD la preșcolari și adolescenți poate fi complicată. Deși există dovezi că criteriile DSM pot fi aplicate copiilor preșcolari, poate fi dificil să se obțină observații complementare de la observatori din afara familiei (spre exemplu educatori). Doar scala Conner’s Comprehensive Behavior Rating și Scara de evaluare ADHD IV au fost validate în această grupă de vârstă. Diagnosticul este stabilit predominant pe baza istoricului, anamnezei și evaluării clinice. Astfel, medicul psihiatru va evalua comportamentul copilului în cabinet, fiind necesare informații suplimentare din partea părinților, evaluări școlare, videouri etc.. Investigațiile suplimentare de tip neuroimagistic, EEG, teste genetice nu sunt indicate decât în cazuri exceptionale.
Simptomatologia ADHD
Inatenţie
• Dificultate de a acorda atenție detaliilor și greșelile nepăsătoare în consecință
• Dificultate de a menține atenția în sarcini sau activități
• Se chinuie să asculte când i se vorbește
• Luptă pentru a îndeplini și a finaliza sarcini sau activități
• Dificultate în organizarea sarcinilor și activităților
• Evitarea sarcinilor care necesită mai mult efort mental
• Pierderea obiectelor necesare îndeplinirii sarcinilor sau activităților
• Distractibilitatea de către stimuli externi
• Uitarea activităților zilnice
Hiperactivitate sau impulsivitate
• Se mișcă mult în scaun sau mișcă mâinile sau picioarele constant
• Se ridică în picioare când se așteaptă să rămână așezat
• Alergarea sau cățăratul (mai ales la copii) sau sentimente subiective de neliniște (mai ales la adolescenți și adulți)
• Incapacitatea de a juca în liniște
• Adesea „în mișcare”, „condus de un motor”
• Vorbit în situații nepotrivite
• Emiterea răspunsurilor înainte ca o întrebare să fie terminată
• Dificultate în a-și aștepta rândul în jocuri sau activități
• Întreruperea altora sau intruziunea
Tratament ADHD
Există diverse strategii de tratament care pot ameliora simptomele ADHD, care sunt susținute de dovezi științifice. Având în vedere diferențele dintre pacienți, este necesară stabilirea unui plan de tratament individualizat, luând în considerare vârsta, comorbiditățile, severitatea, circumstanțele familiale și sociale și preferințele pacientului și familiei. Pacientul și familia trebuie să fie întotdeauna implicați în acest proces.
Dintre metodele de tratament amintesc psihoeducația familiei, dar și a tuturor adulților care sunt prezenți în viața copilului cu ADHD. După stabilirea diagnosticului, li se explică părinților ce implică această patologie, metode de a ajuta copilul în rutinele zilnice, dar și academic și social. Se stabilește apoi un plan de tratament și se explică nevoia, avantajele și reacțiile adverse ale acestui tratament. Psihoterapia sub formă de joc poate fi eficientă la copiii mai mici sau în cazurile mai puțin severe.
Tratamentul medicamentos implică doua categorii de medicamente – stimulante și non stimulante. Psihostimulanții — metilfenidatul și amfetaminele — sunt cele mai studiate medicamente pentru ADHD și printre cele mai intens cercetate în psihiatrie. Metilfenidatul este indicat ca primă intenție în mare parte din lume. Deși mai puternice decât metilfenidatul, amfetaminele sunt utilizate mai rar și, din cauza preocupărilor legate de potențialul de abuz, nu sunt disponibile comercial într-un număr de țări. O altă categorie de medicamente (non stimulantā) este reprezentată de atomoxetină (Strattera). Aceasta este un inhibitor selectiv al recaptării norepinefrinei.
Concluzii
Acest diagnostic este observat și perceput foarte diferit de către părinți – unii consideră că a fi „obraznic” și „agitat” face parte din copilăria normală, alții se îngrijorează de la primele semne de inatenție sau agitație ale copilului. Astfel, este mai eficient și obiectiv ca părintele să evalueze nu neapărat comportamentul copilului, ci abilitatea lui de a duce la capăt activități, de a învăța lucruri noi, de a-și face si menține relații cu cei de vârsta lui, de a înțelege și implementa reguli etc.. Atunci când părintele observă că cel mic nu are abilitatea de a-și menține atenția pe o activitate scurtă, că nu termină activități, că aste ușor distras și are o agitație neobișnuită, este necesar să apeleze la medicul de familie sau pediatru, ca mai apoi să fie evaluat de psihiatrul de copii.